Avem cu toții dorințe și uneori vise neîmplinite. Gustul de acasă e una din cele mai banale dorințe cu care ne confruntăm zi de zi. Unii au înțeles să profite de dorința aceasta și s-au apucat să ne vândă iluzii. Așa că „românii de bine” au dat raftul din supermarket pe taraba de talcioc. Acum cu toții produc tradițional, ba brânză de Nu Știu Cum Dracu Să-i Mai Spunem Telemelei, ba Salam cu Dude și Farafastârcuri din Carne Adevărată. Și cozile se tot lungesc direct proporțional cu ditiramba gustului de acasă.
Știu că o să fie neplăcut să vă povestesc cum oamenii mâncau caltaboși care puțeau a rahat de porc pentru că acesta era gustul cu care au crescut. Deoarece nu spălau bine intestinele porcului sacrificat. Și li se părea cea mai bună mâncare. Așa cum îmi tot amintesc de bancul cu fasolea „ca la mama acasă” pe care nevasta nu știu cui nu reușea să o facă. Asta până când într-o zi a uitat-o pe aragaz și s-a ars, iar bărbatul a fost în sfârșit gratulat cu gustul fasolei „ca la mama acasă”! Dar, veți spune, ce are gustul acesta „de acasă” cu marketingul raftului din supermarket? Mai nimic pentru cine nu este atent la detalii.
Dar, dacă ar fi să am o putere de decizie, aș structura un raft în care să așez acest „gust de acasă” la loc de cinste. Chiar dacă e ceva cu totul și cu totul doar o poveste chinuită de marketing naționalist-vulgar. Ca să înțelegem puțin, noi, cumpărătorii, am scos din raft aceste produse fără liniaritate a gustului și, mai ales fără o trasabilitate. Noi suntem cei care le-au scos pe tușă prin neadjudecarea lor. Acum, însă, când până și mămăliga ciobănească a devenit un brand, ar fi aiurea să nu o aducem în comerțul civilizat!
Am văzut cu ochii mei cum salivau țugulanii la o tarabă unde igiena era atât de departe de nici cu telescopul nu o mai zăreai, încât mă tot judec că sunt prea atent. Așa că m-am așezat la rând și am cumpărat și eu, cu gândul să mă lecuiesc, dar, ce să vezi, gustul era ca acum 30-40 ani. Deși nici mălaiul, nici brânza, nici măcar legumele nu mai sunt la fel. Înseamnă că totul e doar în mintea mea. Dorința de a mă simți iar copil, așteptând un ochi prăjit în tigaie pe lângă jumări cu mămăligă aburindă tăiată cu ața e mai puternică decât orice alt considerent.
Pe acest segment e loc de construit afaceri și unii au început să simtă mirajul „gustului de acasă”. Doar că se merge prea repede spre exagerare cu nivelul prețurilor. Nu am să înțeleg niciodată de ce un produs făcut din laptele pe care fermierii se plâng că îl vând la prețuri nesimțit de mici, atunci când este transformat în brânzeturi, devine așa de scump încât am impresia că atunci când îmi permit să cumpăr o bucată fac o investiție?!…
Asta poate fi o chemare la cașcavelizarea lăptarilor de pretutindeni. Alături de o etichetă cu produs montan sau pur și simplu cu sloganul „cașcavalul cu gust de acasă” deși aproape nimeni nu făcea cașcaval, brânza fiind produsul cu care am crescut. Și laptele acru, mai rar iaurtul, care necesita un pic de minimă procesare termică.
Iar acum ne holbăm pe raftul super-market-ului în căutarea unei iluzii sădită de emisiunile tv sau de rețelele de socializare unde e plin de mesaje cu acel teribil gust de acasă. Atunci când foamea era cel mai bun bucătar!
Dar, dacă tot s-a născut această așteptare, comercianții au prins-o din zbor și au transformat-o într-un business de soi. Unde se înșeală consumatorul cu frenezie vânzându-i-se o iluzie pe pită precum unsoarea de porc asezonată cu ceva ceapă sau usturoi verde culese pe rouă din supermarket.
Pe când un hipopotam săltăreț dansează printre rafturile pline ochi cu certitudini supuse drastic concurenței criminale. Fapt care va transforma orice ceva bun și prea puțin vandabil în ceva mai puțin bun și mult mai vandabil. Dar încărcat cu marketing și iluzii de care sufletul nostru are mare nevoie!
